Biografie

Un artist ca Daniel Stancu, este greu de definit ca pictor, ca iconar, ca restaurator de biserici, ca avangardist, ca manager spiritual al propriei creaţii şi al luptei sale interioare dogmatica unei realităţi prea goale de conţinut… Cine este Dan Stancu şi de ce îşi bulversează nopţile tăind lemnul pentru a-i da o asemănare cu chipul şi cipilica lui de Hary Tavitian sau a unui dumnezeu pe care încearcă să-l desconspire în nenumărate închipuiri?

La o primă vedere, ai putea spune că artistul Daniel Stancu l-a găsit pe Dumnezeu şi stă de vorbă cu el, bătrâneşte, povestindu-i despre sfinţi, heruvimi, eroi şi morminte. Scrutând însă cu ochiul interior, artistul nostru îl caută pe Dumnezeu în toate cele: în lemn, în frunză, în culoare, în muzica lui Joe Zavinul sau în eroinele sacrificate pe altarul purităţii abolute ale lui Lars von Trier. Dovadă stau „Baraca” sau „Cetatea copiilor”, acţiuni cu iz profan, care se încăpăţânează să reitereze la nesfârşit mitul Cetăţii Ierusalimului. Viziuni în culori violente, prea tari pentru ochiul care râde, a cetăţii care ne va izbăvi pe toţi la un moment dat, la punctul terminus al existenţei noastre. „Baraca” este semnul îndoielii, al căutării continue al unei case spirituale, mai mult decât locul geometric al echilibrului şi împăcării cu lumea şi cu prietenii. „Cetatea copiilor” este însuşirea rolului de observator detaşat, care asistă la facerea unei lumi şi, mai apoi, în timp, la distrugerea ei pe cale naturală. Este, dacă îmi este permis, asumarea rolului unui Dumnezeu postmodern, care a pierdut sensul creaţiei primordiale şi încearcă să-l redefinească printr-un simulacru al creaţiei: urmărirea, în timp, prin intermediul aparatului de fotografiat, a jocului unor copii cu cele patru elemente. Nicăieri în creaţia lui Daniel nu este pus punctul pe I. Divinul este peste tot, în diferite forme, însă la o privire mai atentă asistăm la căutarea ordonată a unui Dumnezeu din ce în ce mai absent, din ce în ce mai camuflat în ruinele vieţii cotidiene.

Gestul suprem al artistului este… un „Transfer de imagine”. Acţiunea care constă în îmbrăcarea unei „plase cu sfinţi” şi traversarea spaţiului profan citadin astfel „costumat” este un gest expresionist cu grele încărcături simbolice. Poate că artistul, eliberat astfel de propriile patimi şi îmbrăcând patimile tuturor sfinţilor, ia asupra lui greutatea sacrului. Transferul de imagine este de la imaginea lui Dumnezeu din reprezentările iconografice ortodoxe, înspre sine, ca fiinţă umană, înspre reprezentarea lui Dumnezeu întru sine. Acest gest extrem de a transformare a sacrului într-un „ce” care obligă oamenii supuşi „terorii istoriei”, cum spunea Mircea Eliade, să interacţioneze cu sacrul. Într-o interpretare mai largă, artistul îmbrăcat în plasa de icoane este un alt Diogene care a ieşit în amiaza mare în buricul târgului cu o lampă aprinsă, căutând omul.

Pe scurt, într-o interpretare cu ochii închişi şi cu un fundal sonor în care se armonizează orga lui Bach cu pianul şi gemetele lui Keith Jarett, aşa se conturează artistul Daniel Stancu. Prietenii îi spun mai simplu, Pepe. Prin oraş, printre grafitti-urile de pe Lipscani sau ţeapa din Piaţa Revoluţiei, o să-l recunoaşteţi după cipilica a la Hary Tavitian şi ochii negri care plâng şi râd şi observă. Nu vă sfiiţi să vă miraţi o clipă, înainte să treceţi impasibili mai departe.

Prezentare realizata de catre Roxana Nicolaescu